Noul Cod Civil: o alta abordare a contractelor

Sunt reglementate clauzele de neconcurenţă a asociaţilor, asigurările de credite sau de pierderi financiare, intermedierile sau situaţiile în care cumpărătorul nu este de acord cu calitatea.

Una dintre schimbările fundamentale pe care le aduce noul Cod Civil este unificarea regimului juridic pentru contractele civile şi cele comerciale, cu toate consecinţele ce decurg din această nouă abordare. O serie de convenţii, nereglementate până acum, dar frecvent întâlnite în practică, au primit o formă, cu indicarea drepturilor şi a obligaţiilor corespunzătoare. De asemenea, au fost clarificate diverse aspecte, mai ales în cadrul contractelor de vânzare-cumpărare, locaţiune sau asigurări, care se soldau din ce în ce mai des cu litigii.

Societăţile simple vor putea dobåndi personalitate juridică

Noul Cod Civil constituie dreptul comun al societăţilor comerciale, numite, mai nou, societăţi speciale. Potrivit noilor reglementări, socie­tăţile se împart în simple (civile)si speciale. Societăţile simple sunt cele constituite prin contractul de societate, exclusiv în condiţiile Codului Civil. Societăţile speciale sunt toate celelalte societăţi, constituite, tot în baza unui contract de societate, însă în vederea exercitării unor activităţi ec­onomice sau diverse profesii, re­gle­mentate prin legi speciale, cum ar fi Legea 31/1990 privind societă­ţi­le comerciale.

Prin contractul de societate două sau mai multe persoane se obligă re­ciproc să coopereze pentru desfă­şu­­rarea unei activităţi şi să contribuie la aceasta prin aporturi băneşti, în bunuri, în cunoştinţe specifice sau prestaţii, cu scopul de a împărţi be­neficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta. Contractele de societate simplă se pot încheia, de exemplu, pentru construirea unei case cu mai multe apartamente, a unei case de odihnă pentru salariaţi sau orice alt scop patrimonial co­mun. De asemenea, mai mulţi proprietari de terenuri se pot reuni în ve­derea exploatării în comun a te­­renurilor. Aplicaţiile sunt practic nenumărate, având în vedere că a­ces­te contracte se pot încheia nu nu­mai între persoane fizice, ci în orice combinaţie: persoane fizice cu persoane juridice sau persoane juridice între ele.
Potrivit actualelor reglementări, societatea simplă nu are şi nu poate dobândi personalitate juridică. Noul Cod Civil prevede însă posibilitatea dobândirii personalităţii juridice de către societăţile civile, dacă asociaţii doresc acest lucru. În acest scop, ei nu mai trebuie să dispună dizolva­rea societăţii simple, ci vor face un  act de modificare a contractului de societate şi vor indica, în mod ex­pres, forma juridică a acesteia, pu­nând de acord toate clauzele sale cu dispoziţiile legale aplicabile socie­tăţii nou-înfiinţate. Desigur, vor trebui să înregistreze societatea la Re­gis­trul Comerţului. „Interesant în acest caz este modul în care noul Cod Civil reglementează răspunderea asociaţilor şi a societăţii nou-înfiinţate pentru da­to­riile societăţii simple înainte de do­bândirea personalităţii juridice. Astfel, asociaţii şi societatea nou-înfiinţată răspund în mod solidar şi in­divizibil pentru datoriile societăţii simple anterioare, în sensul în care creditorii vor putea urmări pe orica­re dintre aceştia, respectiv socie­ta­tea sau asociaţii pentru valoarea întregii creanţe a societăţii simple", spune Simona Chirică, avocat colaborator la Schoenherr şi Asociaţii.

Obligaţia de neconcurenţă a asociaţilor

O altă noutate este reglemen­ta­rea expresă a obligaţiei de neconcurenţă a asociaţilor, indiferent dacă este o societate simplă sau specială. Legea spune că „asociatul nu poate face concurenţă societăţii pe cont propriu sau pe contul unei terţe persoane şi nici nu poate face pe so­co­teala sa ori pe socoteala altuia vreo operaţiune care ar putea fi păgubi­toare pentru societate". De asemenea, el „nu poate lua parte pe cont propriu sau pe contul unei terţe persoane la o activitate care ar conduce la privarea societăţii de bunurile, pres­taţiile sau cunoştinţele specifice la care asociatul s-a obligat". În cazul în care încalcă această obligaţie de neconcurenţă, beneficiile rezultând din oricare dintre activităţile inter­zise se cuvin societăţii, iar asociatul este ţinut să plătească orice daune ar putea rezulta. Această obligaţie de neconcu­ren­ţă reglementată de Codul Civil nu se confundă cu cea prevăzută în Codul Muncii. Obligaţia de neconcurenţă din Codul Civil se referă doar la asociaţi şi este valabilă pe durata aso­cierii. Cea din Codul Muncii priveş­te salariaţii şi se referă la o perioadă de maximum 2 ani, după încetarea contractului de muncă. Potrivit art. 21 din Codul Muncii, „la încheierea con­tractului individual de muncă sau pe parcursul executării acestuia părţile pot negocia şi cuprinde în contract o clauză de neconcurenţă prin care salariatul să fie obligat ca după încetarea contractului să nu presteze, în interes propriu sau al unui terţ, o activitate care se află în concurenţă cu cea prestată la anga­jatorul său, în schimbul unei in­demnizaţii de neconcurenţă lunare pe care angajatorul se obligă să o plă­­tească pe toată perioada de ne­concurenţă".

Asigurările de credite şi de pierderi

O altă noutate adusă de Codul Civil este reglementarea unor con­trac­te speciale de asigurare.  Asigurările de credite şi garanţii pot avea ca obiect acoperirea ris­cu­rilor de insolvabilitate generală, de credit de export, de vânzare cu plata preţului în rate, de credit ipotecar, de credit agricol, de garanţii directe sau indirecte, precum şi altele ase­menea, conform normelor adoptate de organul de stat în a cărui competenţă, potrivit legii, intră suprave­gherea activităţii din domeniul asi­gurărilor. Dacă s-a convenit ca prin­tr-un contract de asigurare directă de credite şi garanţii să se acopere ris­cul ca un debitor al asiguratului să nu plătească un credit care i s-a acor­dat, asigurătorul nu poate con­di­ţiona plata indemnizaţiei de asigurare de declanşarea de către asigurat împotriva acelui debitor a proced­u­rilor de reparare a prejudiciului,in­clusiv prin executare silită. În ceea ce priveşte asigurările de pierderi financiare, dacă nu s-a convenit altfel prin contractul de asigurare, indemnizaţia pentru asigura­rea împotriva riscului de pierderi fi­nanciare trebuie să acopere paguba efectivă şi beneficiul nerealizat, in­cluzându-se şi cheltuielile gene­rale, precum şi cele decurgând direct sau indirect din producerea riscului asigurat.

Contractul de intermediere

Codul Civil reglementează pentru prima oară contractul de inter­me­diere, încheiat în scopul facili­tă­rii afacerilor. „Contractul de intermediere a fost destul de folosit în practică şi pâ­nă în prezent, mai ales în domeniul asigurărilor, sub forma contractului de brokeraj. Necesitatea reglemen­tă­rii acestei operaţiuni a fost impusă de complexitatea economiei, respectiv de fenomenul de specializare economică a operatorilor economici şi de globalizarea schimburilor comerciale. În baza contractului de intermediere, intermediarul pune în le­gă­tură clientul său cu un terţ în ve­de­rea încheierii unui contract între aceştia, fără ca intermediarul să aibă vreun mandat în acest sens de la vreunul dintre ei, în schimbul unei re­muneraţii la care are dreptul numai în cazul în care contractul între client şi terţ se încheie. Interesante sunt prevederile noului Cod Civil în ceea ce priveşte sancţiunea aplicabilă clientului în situaţia în care nu comunică intermediarului încheie­rea contractului între el şi terţ. Clien­tul trebuie să comunice interme­dia­rului încheierea contractului intermediat în cel mult 15 zile de la în­cheierea acestuia. Noul Cod Civil sanc­ţionează nerespectarea de către client a obligaţiei de informare a in­termediarului cu plata către acesta din urmă a unei remuneraţii duble. Totuşi, aceste prevederi nu sunt im­perative, astfel încât intermediarul şi clientul său pot deroga de la aceas­tă regulă prin contractul lor. În func­ţie de înţelegerea părţilor, această de-ro­gare poate viza fie menţinerea cu­an­tumului remuneraţiei interme­diarului, fie sporirea cuantumului in­demnizaţiei cu o sumă mai mică de­cât dublul acesteia sau mai mare de­cât dublul, după caz", arată Simo­na Chirică.

Cånd cumpărătorul nu este de acord cu calitatea

În privinţa contractului de vân­za­re-cumpărare, noul Cod Civil cla­ri­fică anumite aspecte des întâlnite în practică şi care dau naştere la litigii frecvente: ce se întâmplă în situaţia în care cumpărătorul nu este de acord cu calitatea bunului vândut? Astfel, în cazul în care cumpărătorul contestă calitatea sau starea bunului pe care vânzătorul i l-a pus la dispoziţie, preşedintele judecătoriei de la locul prevăzut pentru executarea obligaţiei de predare, la cererea ori­că­reia dintre părţi, va desemna de în­dată un expert în vederea consta­tării. Prin aceeaşi hotărâre se poate dis­pune sechestrarea sau depozita­rea bunului. Dacă păstrarea bunului ar putea aduce mari pagube sau ar ocaziona cheltuieli însemnate, se va putea dispune chiar vânzarea pe chel­tuiala proprietarului, în condi­ţiile stabilite de instanţă. Această reglementare se va aplica şi contractelor încheiate înainte de data intrării sale în vigoare, dacă preluarea bunului are loc după această dată.

Contractul de locaţiune va constitui titlu executoriu

Locaţiunea bunurilor imobile şi aceea a bunurilor mobile este cunoscută sub denumirea de închiriere, iar locaţiunea bunurilor agricole sub cea de arendare.
Simona Chirică arată că „o im­por­­tantă modificare pe care o introduce noul Cod Civil în materia contractului de locaţiune priveşte caracterul e­xecutoriu al acestui contract. Un contract de locaţiune încheiat pe durată determinată, în formă autentică sau prin înscris sub semnătură privată şi înregistrat la organul fiscal competent, reprezintă titlu executoriu pentru restituirea bunului în­chi­riat (adi­că nu mai trebuie să intente­ze acţiu­ne în evacuare pentru a-l da afară pe chi­riaş - n.r.). Cel mai probabil legiui­to­rul a considerat oportună această re­glementare ţinând cont de abuzu­ri­le frecvente ale locatarilor ce refuzau restituirea bunului închiriat la înce-ta­rea contractului, rezultând într-un număr important de acţiuni în eva­cu­are înregistrate de locatori pe rolul instanţelor judecătoreşti competente.

În domeniul contractului de în­chiriere a locuinţei, noul Cod Civil prevede o serie de reguli particulare ce derogă de la cele generale privind contractul de locaţiune. Astfel, noul Cod Civil prevede ca fiind nescrise orice clauze în temeiul cărora (i) chi­riaşul este obligat să încheie o asigurare cu un asigurător impus de locator; (ii) se prevede răspunderea solidară sau indivizibilă a chiriaşilor din apartamente diferite situate în ace­laşi imobil, în cazul degradării elementelor de construcţii şi a instalaţiilor, obiectelor şi dotărilor aferen­te părţilor comune ale imobilului; (iii) chiriaşul se obligă să recunoască sau să plătească în avans, cu titlu de reparaţii locative, sume stabilite pe baza estimărilor făcute exclusiv de locator; (iv) locatorul este îndreptăţit să diminueze sau să suprime, fără contraprestaţie echivalentă, presta­ţii­le la care s-a obligat prin contract. Aceste prevederi vizează instituirea unei protecţii sporite a chiriaşului împotriva eventualelor abuzuri ale locatorului, care ar profita de poziţia sa avantajoasă pentru a impune chi­riaşului obligaţii vădit nedatorate, respectiv disproporţionate."

 Sursa: www.sfin.ro